Creştere sau descreștere?

      Cum ar fi fost viața noastră dacă ne-am fi născut bătrâni și am fi murit tineri? Cred că ne-am fi putut schimba viețile. Ceva s-ar fi schimbat aici! Am începe prin păcat și am fi murit pentru a ajunge niște îngeri. Prin asta aș fi putut crede cu adevărat că basmele au un final fericit. Basmele „reale”! Multe ne dorim, însă... realitatea noastră nu stă la baza unei astfel de idei. Noi ne naştem copii ai lui Dumnezeu şi ajungem bătrânii păcatului. Da, păcatul nostru creşte, nu descreşte. Cam aşa e şi timpul, îmbătrâneşte odată cu noi... şi natura, pământul şi mormanul de oase. Pielea se zbârceşte, părul ne e sur şi hipoacuzia şi-a întâlnit raiul prin trupul nostru. Creierul ne e confuz şi inima parcă-i într-o luptă constantă. Lipsiţi de forţă în compania unei respiraţii zgomotoase, ţinem să ne adunăm actele lipsite de gândire şi de inimă. Vrem să le cărăm în mormânt cu noi? Creşterea atrage o tristeţe atât de mare, încât nu i-au fost create cuvintele pentru a o descrie... Din alb ajungem negri, şi din pur ajungem murdari şi dezgustători. Din clipă ajungem trecut, şi din trecut ajungem nimic. Sfârşim printr-un plânset bătrân ce ţine 3 zile şi poate şi 3 nopţi. Vom fi o porţie de glume şi de bancuri. Vom aduna priviri atât de triste, însă... mult prea sadice pentru a le crede. Vom fi doar o bârfă. Toate astea vor exista şi se vor exprima prin faptul că numele ne cară conştiinţa doar după ce murim, între timp... noi vom căra doar numele şi vom înlătura conştiinţa. 

     Dacă ne-am naşte prin descreştere, pământul ar fi înger, şi murdăria ar fi pură. Pielea zbârcită ar fi netedă, iar trecutul ne va fi viitor. Ce-i mai drăguţ să strângi la piept, un copil pur de doar o zi sau un bătrân de 73 de ani plin de păcate?